Emerson Lake and Palmer dinozauri ai rockului – formata in anul 1970 in Bournemouth, Dorset, Anglia. Acest supertrio a fost precedat de un grup a carui afirmare mondiala avea sa soseasca mai tarziu, dupa desfiintare.

Nice a fost o formaţie care în perioada de dominaţie a rockului, într-o mai mică măsură a bluesului şi, mai puţin, a jazzului a ales să cânte compoziţii de 20 de minute, folosindu-se de acompaniamentul unei orchestre simfonice. Sufletul şi inima acestui grup a fost tânărul claviaturist Keith Emerson, un talent deosebit.

El compunea tot materialul original, el făcea orchestraţiile şi adaptările din repertoriul clasic şi tot el era principalul show-man. Chiar dacă în plină ascensiune, Emerson a desfiinţat grupul Nice în ideea de a forma şi lansa un proiect nou. În acelaşi an în care Emerson a intregistrat Five Bridges Suite, în 1969, a apărut încă un disc care se număra între realizările de vârf ale acelei perioade, albumul grupului King Crimson intitulat În The Court Of The Crimson King.

Pe acest disc al formaţiei conduse de Robert Fripp a participat şi Greg Lake în calitate de solist vocal şi bassist.În acelaşi an, Emerson şi Lake s-au întâlnit la San Francisco unde au concertat cu grupurile lor Nice, respectiv King Crimson.

De atunci, cei doi s-au văzut de mai multe ori discutând la un moment dat şi de perspectiva formării unui grup nou. La sfârşitul anului atât Emerson cât şi Lake părăsesc formaţiile în care activau (cu aceata ocazie Nice s-a şi desfiinţat) şi încep să caute noi membrii pentru frupul pe care aveau de gând să-l întemeieze.

S-au purtat discuţii preliminare cu chitaristul Randy Bachman, pe atunci în Guess Who, cu Jimi Hendrix şi Mitch Mitchell, cu Carl Palmer de la Atomic Rooster, însă nici unul nu a acceptat oferta celor doi. Interesant este în acest sens cazul lui Carl Palmer, un baterist foarte tehnic care din The Crazy World Of Arthur Brown a trecut la Atomic Rooster.

Acestuia nu i-a fost clar de ce Emerson după ce a desfiinţat un trio vrea să formeze o componentă asemănătoare (claviaturi, bass-voce, tobe), aşa că, având un loc sigur în trupă pe care o conducea Vincet Crane, a refuzat oferta lui Keith.

Nu doar Plamer a fost contrariat de intenţiile celui care în urma dezmembrării unui grup de succes, cum a fost Nice, a mai şi dat unele declaraţii controversate, de genul acesteia: „Trei ani constituie perioadă normală de viaţă a unui grup, înainte ca aceasta să se „descarce”. Este absolut normal că noi din Nice ne-am despărţit”.

Problema viitorului baterist a devenit acută după ce în urma numeroaselor audiţii organizate în acest scop nu au fost mulţumiţi de nici unul dintre candidaţi. După ce i-au epuizat pe toţi cei pe care i-au avut în vedere, Greg şi Keith şi-au reamintit de Palmer.

Lake l-a sunat şi l-au luat tare cu o propoziţie care avea să fie des pomenită în presă muzicală: „Dacă nu vii cu noi, te vei distruge nu doar pe tine, dar şi pe mine şi asta este ceea ce mă îngrijorează”. Intrigat de îndrăzneala lui Greg el a acceptat să facă o probă cu ceilalţi doi. Iată cum îşi aminteşte Carl de acest prim session: „La prima întâlnire, Keith mi s-a părut foarte morocănos, scump la vorbă.

A zis doar: Hai să cântăm. Eu am răspuns: Bine, orice doriţi. Se pare că asta i-a cam încurcat, căci toţi care au fost până atunci la audiţiile lor le-ar fi propus să cânte ba una, ba alta ” (La astfel de probe-concurs se cântă de obicei după nişte şabloane cunoscute, legate de anumite curente muzicale, sau se abordează un repertoriu universal alcătuit din melodiii binecunoscute tuturor.)

Emerson Lake and Palmer dinozauri ai rockului | În orice caz, nu a trecut mult timp de la această primă întâlnire până când Palmer a părăsit Atomic Rooster, alăturându-se lui Emerson şi Lake. Astfel, la începutul anului 1970, ia fiinţă supergrupul Emerson, Lake And Palmer.

Debutul oficial al celor ce aveau să fie, mai târziu, numiţi „dinozauri ai rockului”, s-a produs, în 1970, la cea de-a treia ediţie a Festivalului de pe Insula Wright, dar cu o săptămână înainte de eveniment ei au cântat la Plymouth.

Aveau deja pregătite câteva compoziţii ce vor fi apoi incluse pe primul lor album, o versiune proprie a „Tablourilor dintr-o expoziţie” a renumitului compozitor Modest Musorgski, precum şi piesa Rodeo, o adaptare a lucrării cu acelaşi titlu a compozitorului american Aaron Copland, pe care Emerson a aranjat-o pentru grup rock încă din perioada activităţii grupului Nice.

Emerson Lake and Palmer dinozauri ai rockului | Aceasta a constituit unul din punctele forţe în showurile ambelor grupuri. Prima apariţie în public a fost şi primul succes. Au fost bisaţi de trei ori. Pe Insula Wright au fost de asemenea primiţi foarte bine, însă criticii, suspicioşi, s-au împărţit în două, fiind mai zgârciţi cu laudele. Unele jurnale au titrat: „În sfârşit au sosit!”, altele au scris: „A fost prezentat un nou grup zgomotos, Emerson, Lake And Palmer, care continua tradiţia distrugerii muzicii clasice pe care el (Emerson) a început-o deja cu Nice”. (Carl Dallas).

Pe parcursul anului 1970 grupul a înregistrat şi editat primul album intitulat Emerson, Lake And Palmer, publicat prin casă de discuri Island cu care au reuşit să semneze destul de uşor un contract favorabil datorită renumelui anterior al celor trei componenţi.

Discul este deschis de Barbarian şi încheiat de Lucky Man a lui Greg Lake. Aceste două piese reprezintă, în acelaşi timp, şi antipozii dintre agresivitatea lui Emerson şi tendinţa lui Lake spre compoziţii lirice, aşa că toate celelalte piese se situează şi formal şi stilistic între ele.

În dreptul primei sunt trecuţi că autori toţi membrii grupului, dar este clar că ideea şi cea mai mare parte a pieselor aparţine lui Keith; unii critici au descoperit că temă principală este împrumutată de la compozitorul maghiar, de orine romana Bela Bartok.

Este impresionant sunetul metalic de orgă întâlnit la grupurile de hard-rock din acea perioadă. În partea mediană desfăşurarea temeinică este preluată de pian fără a se pierde din dinamism, ceea ce este un merit atribuit vituozitatii lui Emerson.

Spre deosebire de aceasta, Lucky Man este un cântec semi -acustic compus după principiul clasic melodie-refren, repetate de câteva ori, pentru că în final, pe baza refrenului, Emerson să adauge nişte exhibiţii de efect interpretate la unul din cele mai spectaculoase instrumente ale rockului de atunci – Moog synthesizer. Lucky Man a „prins” imediat la public aşa că a fost editat cu succes şi pe disc single. (A fost una din cele mai solicitate piese în emisiunea „By Request” a postului radio „Europa Liberă”, secţia romană.)

Emerson Lake and Palmer dinozauri ai rockului | Lake a mai inclus o compoziţie proprie pe acest LP. Take A Pebble începe cu o atingere a corzilor în interiorul pianului pentru ca apoi să fie expusă tema principală. După o accelerare a tempoului, redată de Emerson la pian, melodia este preluată de chitară acustică a lui Lake care o poartă spre punctul culminant. Finalul aparţine unui splendid solo de pian peste care Lake va mai cânta o dată tema introductivă finalizând astfel structura piesei, pe care unii o consideră o capodoperă a colaborării dintre cei doi muzicieni.

Pentru piesele cu partitura vocală conţinutul poetic este creaţia lui Greg Lake (cu toate că mai târziu avea să recurgă şi la serviciile fostului său companion din King Crimson, Pete Sinfield). Pe lângă compoziţie şi chitara bass el a început să cânte, cu succes, la chitara acustică şi electrică, devenind şi producătorul de bază al grupului (în prima fază de activitate).

O contragreutate a piesei Take A Pebble (în traducere: „Ia o pietricică”) este compoziţia lui Emerson intitulată The Three Fates (Trei destine). Această lucrare ambiţioasă, cum indica şi titlul, este compusă din trei părţi. Prima este interpretată la orgă de catedrală, a doua la pian, iar a treia alături de pian participa şi Lake şi Palmer cu instrumentele lor.

Spaţiul de desfăşurare a lui Carl Palmer s-a numit Tank, a cărei sonoritate se aseamănă cu Barbarian fiind abordat acelaşi sound metalic, solo-ul de tobe fiind „acoperit” şi preluat de sintetizator.În 1970 Keith Emerson a început să experimenteze serios cu un instrument nou pentru muzică scenică, sintetizatorul de sunet fiind până atunci folosit doar în studio pentru obţinerea unor efecte sonore speciale.

(În 1969 a fost realizat primul disc interpretat integral cu instrumentul conceput de Robert Moog. Este vorba de mai mult de un experiment tehnic şi demonstrativ intitulat Switched-On Bach. Autor: muzicianul Walter Carlos, asistat de inginerul Benjamin Folkman.) Moog a reuşit să simplifice şi să micşoreze dimensiunile noului său generator de sunet putând fi astfel adaptat şi pentru nevoile scenice. Spre deosebire de celelalte instrumente cu claviaturi acesta oferă posibilităţi mult mai ample pentru transpunerea în sunet a imaginaţiei interpretului.

Teoretic se putea obţine aproape orice ton şi orice sunet perceput de auzul uman existând, în plus, şi posibilitatea unor nelimitate variaţii şi modulaţii tonale, a sintetizării altor instrumente şi chiar ale unor voci umane. Dezavantajul constă în faptul că nu se puteau obţine simultan două sau mai multe tonuri, ceea ce se putea surmonta prin folosirea a doua sau mai multe sintetizatoare, lucru pe care Emerson l-a şi făcut.

Iată că astfel Keith a intrat în posesia unei „arme secrete” redutabile, perfectă pentru temperamentul său. Între timp, a devenit şi prieten personal cu creatorul acestui instrument beneficiind astfel de toate inovaţiile tehnice provenite din laboratorul lui Robert Moog, care a primit în schimb, cea mai bună reclama pentru produsul său. Exemplul lui a fost urmat de o serie de alţi muzicieni (Rick Wakeman, Frank Zappa).

Timpul a dovedit că Emerson a avut dreptate când a decis să înfiinţeze un grup nou. Emerson, Lake And Palmer s-au afirmat foarte rapid cucerind în scurt timp o faimă mondială. Primul LP a cucerit „Discul de aur”, iar în clasamentul cititorilor revistei Melody Maker au fost desemnaţi pe primul loc în categoria „speranţe” pentru anul 1971.

În timp ce Yes creau o muzică de un înalt nivel artistic însă mai puţin spectaculoasă, King Crimson au ales calea căutărilor, iar Genesis făceau primii paşi pe tărâmul rockului progresiv, Emerson, Lake And Palmer se pregăteau să dea marea lovitură. 1971 avea să fie anul lor de graţie.

În prima parte a anului au susţinut o serie de concerte în Europa şi America unde au entuziasmat publicul atât prin muzică prezentată, cât, mai ales, prin spectacolul scenic. Showul lor avea să fie unul dintre cele mai mari atracţii live în următorii ani. În acelaşi timp cei trei muzicieni pregăteau materialul pentru un nou disc.

Albumul Tarkus, din 1971 a fost intitulat după piesa centrală care ocupa întreaga faţă A, o lucrare impresionantă, compusă din şapte părţi. Interesant este strory-ul purtat cu atâta imaginaţie de muzică. Această misterioasă creatură numită Tarkus se naşte în craterul unui vulcan, cu proprietăţi de animal-masina şi cu porniri extrem de distructive.

I se opune însă o altă creatură, un leu enorm cu chip de om, numit Manticore (numele lui s-ar putea traduce ca „cititor al destinului”). Acesta a fost unul dintre cele mai ambiţioase proiecte pe care le-a realizat grupul, cea mai mare parte revenindu-i lui Emerson, căruia i-a aparţinut conceptul.

Partea a doua a discului este mult mai lejeră prin conţinut şi forma decât prima fiind compusă din mai multe piese. Jeremy Bender se remarcă printr-un text provocator, iar Are You Ready, Eddie? Este un rock’n’roll uşurel, dedicat inginerului de sunet Eddie Offord, cu care au înregistrat toate discurile până când acesta s-a transferat la Yes.

Celelalte patru piese sunt mult mai complexe, putând fi privite ca şi un tot unitar. Şi pe acest disc se remarcă vocea plăcută a lui Greg Lake, ale cărui posibilităţi vocale sunt limitate, dar compensate de o foarte bună dicţie şi o expresivitate şi sensibilitate deosebite, ideale pentru interpretări cu caracter liric.

De aceea se remarcă imediat că deranjant stilul ceva mai agresiv abordat uneori (precum în Bitches Crystal). Şi pe acest album pe care s-a reuşit alăturarea muzicii serioase, a barocului, în special, a rockului şi a jazzului, a obţinut un succes şi un tiraj remarcabil.

Următorul pas discografic al grupului a fost ceva mai controversat pentru că cei trei au hotărât să editeze pe un disc unul din punctele de atracţie ale showului lor, propria viziune a lucrării compozitorului Modest Musorgski, Pictures At An Exhibition. În martie 1971 a fost înregistrat concertul lor din Newcastle, în cadrul căruia au interpretat şi compoziţia amintită.

Au fost, din start, foarte mulţumiţi de rezultat, însă nişte complicaţii financiare apărute în timpul efectuării mixajelor au amânat puţin lansarea albumului. Muzicienii doreau că discul să se vândă la un preţ, popular, mai mic decât un album obişnuit, aşa că au avut de înfruntat o oarecare rezistenţă din partea casei de discuri. Albumul a apărut la sfârşitul anului 1971, bucurându-i tocmai de sărbători pe fanii tot mai numeroşi ai grupului.

În vremea când a fost compusă această splendidă suita s-a născut un alt mare compozitor, Maurice Ravel, care a fost, mai târziu, fascinat de cele zece piese pentru pian ale marelui compozitor rus din secolul al XIX-lea. Autorul impresionat şi inspirat de lucrările unui prieten decedat, pictorul Victor Hartman, i-a dăruit acestuia neuitarea prin muzică.

Fiecare piesă prezintă un tablou, între ele fiind o temă caracteristică intitulată Plimbarea (The Walk), care de fiecare dată îmbraca o formă variată exprimând dispoziţiile sufleteşti. Ravel a transpus această lucrare solistică adaptând-o şi aranjând-o pentru orchestră. După aproape o sută de ani (97, mai precis) de când a fost prezentată în premieră publicului, compozitorul, pianistul şi claviaturistul englez Keith Emerson a fost fascinat de această lucrare.

Cum Musorgski a scris-o doar pentru pian, iar Ravel a aranjat-o pentru orchestră, lui nu-i rămânea decât să facă o prelucrare între cele două variante – un aranjament pentru grup mai mic. Împreună cu Lake şi cu Palmer, a audiat de mai multe ori versiunile amintite şi au început lucrul la conceperea propriei versiuni.

Din cele zece „picturi” sonore ale lui Musorgski, au alese doar patru, primele două, Gnome şi The Old Castle, a nouă, The Curse Of Baba Yaga şi o parte din ultima The Great Gate Of Kiew, la care au adăugat Promenade (interludiu din varianta originală), câteva piese proprii – Saga (Lake), Blues Improvisation (Emerson) şi aplauzele şi ovaţiile publicului prezent la concertul înregistrat.

„Grijă” interpreţilor faţă de public a amendat într-o oarecare măsură calitatea muzicii, aceasta îndepărtându-se prea mult de ceea ce a dorit să exprime compozitorul rus. Spre final, de exemplu, Emerson uita de „Marile porţi ale Kiewului” şi se lansează în nişte improvizaţii la moog şi orgă pe care o răsuceşte, o trânteşte, în care băga şi un cuţit, toate acestea fiind componentele deja faimosului show cu care grupul şi-a obişnuit publicul.

Dar lăsând la o parte concesiile făcute publicului, se desprinde concluzia că ceea ce se afla pe acest disc de aur nu sunt Picturile dintr-o expoziţie, ale lui Musorgski, în ciuda titlului de pe copertă. Pe lângă reducerea drastică a materialului muzical, la aproape un sfert din cel original, este distrus în totalitate caracterul pragmatic al muzicii, conceptul ei de bază şi chiar sensul acesteia.

Pe album sunt păstrate doar două compoziţii în dimensiunile lor originale: Gnome şi Baba Yaga. În rest, folosindu-se de materiale vechi, s-a creat ceva nou. Nu a fost, deci, păstrată calitatea autentică şi nici nu s-a creat altă nouă, muzicienii fiind preocupaţi ca ceea ce fac să fie totuşi Pictures At An Exhibiton, înfrânându-şi astfel libertatea creativă.

Albumul grupului Emerson, Lake And Palmer va rămâne, oricum, printre discurile importante ale muzicii rock datorită influenţei remarcabile pe care a avut-o asupra unui mare număr de tineri cărora le-a deschis curiozitatea şi calea către lucrarea originală, către universul muzicii clasice.

Încă de la începutul carierei, grupul Emerson, Lake And Palmer s-a remarcat în primul rând prin apariţiile live extrem de spectaculoase. Dacă pentru primele lor concerte foloseau doar 5 tone de echipament tehnic, în următorii ani au ajuns să care în turnee peste 40 de tone, un amănunt impresionant pentru acea perioadă.

Caravana lor, formată din câteva automobile şi trei camioane de tonaj greu pe care erau înscrise, în ordine, numele celor trei, şerpuia pe autostrăzile europene. Concertele erau sonorizate quadrofonic, la ordinul zecilor de mii de waţi, prin intermediul unei mese de mixaj de 30 de canale.

Scena demontabilă avea 20 de metri pe ea fiind instalate instrumentele: două orgi electronice, un pian cu coada şi unul electric, impresionantul Maxi-Moog cu monitor şi cateve modele mai mici de sintetizatoare, un set de tobe proiectat de Palmer, compus din 15 elemente, inclusiv clopote tubulare, gonguri şi un clopot de biserică de 60 de kilograme! Doar percuţia cantarea două tone şi jumătate, la care contribuia şi primul sintetizator pentru tobe, construit special pentru grup.

Lake dispunea de (câte) o chitară electrică şi una acustica pentru solistici şi acompaniament şi un bass dublu Zemaitis, pentru fiecare instument fiind angajat şi un roadie. Trei asistenţi se ocupau de baterie şi alţi doi de claviaturi. La aceştia se adăugă trei ingineri de sunet ajutaţi de şase ingineri – experţi ai firmei Moog.

Emerson Lake and Palmer dinozauri ai rockului | Vreo zece oameni se ocupau de iluminat. Împreună cu cei de la transport, cu cărătorii de scule, cu bodyguardzii şi managerii, echipa ajungea la vreo 50 de oameni care realizau unul dintre cele mai mari showuri ale vremii. Muzicienilor le era tot mai greu să-şi găsească locul ideal în acest Babilon tehnic şi între atâţia oameni, aceasta fiind una dintre problemele majore cu care s-a confruntat grupul, mai cu seamă Emerson.

Au ajung în situaţia de a fi subjugaţi de tehnică, de a-şi pierde scopul în mijloace. Tot mai frecvent solisticile lui Keith se rezumau la „ce poate sintetizatorul meu şi ce ştiu eu”, spontaneitatea spectacolelor având de suferit. Având în urma să o echipă de tehnicieni şi ingineri trebuia să fie totul strict planificat. Emerson, care sare pe scenă şi se lupta cu orga, a devenit doar o simplă rotita în maşinăria propriului show.

În timp ce opiniile „pro” şi „contra” privind discul cu prelucrările după Musorgski erau încă în plină desfăşurare, grupul şi-a definitivat materialul pentru cel de-al treilea album de studio. În iulie 1972 a apărut Trilogy – titlul cu o dublă semnificaţie simbolică. După mai multe meandrări în căutarea concepţiei şi a stilului, se părea că cei trei au găsit ceea ce au căutat.

Emerson Lake and Palmer dinozauri ai rockului | Grupul s-a maturizat, a devenit mult mai unitar în expresie şi mai preocupat de finalitate. Conceptual, Trilogy s-a bazat pe forma primului album. S-a renunţat la piesele lungi, Lake a compus From The Beginning, asemănătoare ca structură cu Lucky Man, iar lista similitudinilor ar putea să continue. Important este faptul că, faţă de primul album, s-a făcut un pas înainte pe planul expresiei stilistice.

Dacă pe debutul lor discografic se putea delimita destul de uşor aportul fiecăruia, aici era deja mai dificilă aceata operaţiune. În mai multe piese comune a apărut o calitate nouă: contopirea agresivităţii lui Emerson cu lirismul lui Lake, primul nefiind atât de radical, iar celălalt renunţând la patetism în exprimare.

Albumul Trilogy a demonstrat că Emerson, Lake And Palmer nu renunţa uşor la principiul includerii experienţelor proprii din domeniul muzicii clasice, chiar dacă au fost deseori criticaţi din această cauză. Pe prima fată a discului ei au inclus piesa Hoedown, un fragment al compoziţiei Rodeo a Aaron Copland, pe care l-au interpretat live (dacă vă amintiţi de începutul acestui story) cu ocazia primului lor concert.

Este greu de explicat de ce au făcut-o după atâta timp, dar includerea pe disc a acestui fragment a fost foarte inspirată. Toţi cei care nu au avut ocazia să asculte interpretarea concertistică au putut acum să audieze o lucrare parcă anume croită pentru Emerson şi pentru aranjamentele lui rock ale unor lucrări clasice.

În plus, piesa a fost şi foarte apropiată temperamentului sau exploziv. A doua lucrare aranjată după această concepţie a fost Bolero. Bolero-ul desemnează o lucrare muzicală în care o temă, melodic schimbată, se repeta pe întreaga durată a piesei, cu variaţii armonice, dinamice şi ritmice.

Maurice Ravel a fost cel care a impus această formă ca pe o categorie muzicală distinctă, Bolero-ul re-aranjat de el, fiind şi cel mai cunoscut şi apreciat exemplu de acest gen. Interesant este faptul că o astfel de forma constituie o provocare serioasă pentru un muzician, el fiind obligat să-şi etaleze talentul şi ştiinţa într-un cadru extrem de limitat.

Emerson Lake and Palmer dinozauri ai rockului | Ascultatotul nu este atât de legat de conţinutul piesei şi se poate concentra mai bine în urmărirea modalităţilor de expresie muzicală. Prima includere a Bolero-ului în rock îi aparine lui Jeff Beck, pe albumul Truth din 1968 (la a doua chitară solo, Jimmy Page).

Dacă sunteţi în posesia ambelor înregistrări, ar fi interesant să le comparaţi. Albumului Trilogy i se pot aduce o serie de critici, însă, în ansamblu, acesta este discul care s-a apropiat cel mai mult de gusturile publicului şi exigentele criticii, obţinând, în acest sens, cel mai mare succes. Mulţi sunt de părere că aceasta este cea mai reuşită colecţie de cântece a grupului.

Chiar dacă nu s-a atins complexitatea structurală din Tarkus, stilistic, a fost totul mai bine conturat, pe acest album protagoniştii dovedind maturitate atât pe plan muzical, cât şi pe cel al personalităţii. Din punct de vedere al producţiei şi al părţii tehnice, cu Trilogy s-au apropiat cel mai mult de perfecţiune. Emerson, Lake And Palmer au fost la apogeul gloriei, apreciaţi şi respectaţi de ascultatoti ca reprezentanţii de vârf ai muzicii rock europene, ai laturii ei serioase.

În clasamentele anuale ale revistei Melody Maker, pentru anul 1972, trioul a cucerit primul loc în categoria celor mai bune formaţii, primele poziţii în clasamentul intrumentistilor, au fost printre primii compozitori, producători etc. În total, au cucerit şapte trofee, ceea ce, trebuie să recunoaştem, este mult, chiar şi pentru un supertrio.

O situaţie asemănătoare a fost şi în alte poll-uri anuale ale presei de specialitate. În iunie 1972 au întreprins primul mare turneu în Japonia, devenind, aproape instantaneu, cea mai populară formaţie în Orientul Îndepărtat. De atunci datează şi renumită şi scandaloasa declaraţie a lui Lake: „Îi respect pe cei ce lucrează la nivel înalt, tipi ca Muhamed Ali şi Bertrand Russel. Îl respect pe Isus Cristos care a fost cel mai mare show-man al tuturor timpurilor. El pleca în turneu cu 12 roadies şi făcea cu ei nişte cascadorii de lăsau lumea masca”

Când a spus asta, Lake era un demiurg al epocii rockului progresiv, grupul său călătorea în jurul lumii cu un Jumbo Jet închiriat, umplea săli şi stadioane, vindea milioane de dicuri, se bucura de aprecierile criticii de specialitate. Iată şi una din curiozităţile acelei perioade de glorie pentru E, L & P: Greg avea un rodie pe covor!

Totul a pornit de la un mic incident scenic, în Germania, când Lake s-a electrocutat la un microfon. Pentru a evita astfel de pericole i-a cerut asistentului său să acopere porţiunea de lângă stativul microfonului cu un linoleum, dar, pentru că acesta nu era prea aspectuos, a fost în curând înlocuit cu un covor.

Un splendid persan de 10. 000 de dolari era, cu regularitate, înaintea fiecărei reprezentaţii, întins pe scenă şi curăţat demonstrativ cu aspiratorul, în văzul publicului spectator! Aspiratorul a mai fost folosit şi în alte ocazii. Unul din punctele de atracţie ale concertelor grupului îl constituia apariţia unei creaturi asemănătoare monstrului de pe coperta albumului Tarkus, care, la un moment dat, scuipă din gura-i de fier un nor de zăpadă din polistiren.

Fiind, într-o seară, greşit direcţionat, „monstrul” a umplut pianul lui Emerson cu polistiren. Show-ul a fost întrerupt intervenind tehnicienii cu aspiratorul în pian. În afară scenei, Lake părea să fie responsabil de extravaganţele atât de gustate de presă.

Fiind un gurmand, amator de peşte, îşi ţinea cadă plină cu somoni vii. Odată şi-a scos prietenii la un restaurant rusesc şi fiind, probabil, în regim alimentar, a comandat caviar pentru toată lumea, sau, altădată, întrebat de un amic cunoscător într-ale vinului, ce vin prefera, a răspuns fără ezitare: „Cel mai scump!”

După o capodoperă că Trilogy, mulţi şi-au pus întrebarea – ce ar putea să urmeze? Era de aşteptat ca expresia stilistică descoperită să fie aplicată la unele forme muzicale mai complexe, ceea ce ar fi fost, probabil, ultimul lor cuvânt în direcţia pe care au ales-o. S-au putut auzi, însă, şi unele păreri sceptice în privinţa viitorului lor.

Drumul spre succes al grupului ELP nu a fost spinos şi plin de obstacole, în comparaţie cu ascensiunea altor formaţii. Ei s-au afirmat destul de rapid. Nu trebuie uitat că tot ce au obţinut se datorează unor eforturi deosebite, unei perfecţionări continue şi unor studii individuale foarte serioase.

Când au ajuns în vârf şi au obţinut aproape tot ce se poate obţine în domeniul muzicii rock, cei trei au simţit nevoia unei relaxări de care n-avuseseră parte de trei ani. Palmer s-a tuns scurt şi a început să studieze la modul cel mai serios percuţia, înscriindu-se la nişte cursuri speciale, de înalt nivel profesional şi artistic. Emerson a fost preocupat de întregirea arsenalului sau electronic.

S-a vorbit de colaborarea sa cu Robert Moog în vederea inventarii unui nou instrument. Lake, care a fost producătorul tuturor discurilor grupului şi s-a ocupat şi de partea financiară a activităţii lor, s-a gândit să producă şi alte formaţii. A fost înfiinţată, în acest scop, propria lor casă de dicuri, Manticore (vă amintiţi de leul cu „faţă umană” din Tarkus?). Toate preocupările individuale ale muzicienilor au dat apa la moară zvonurilor despre nişte viitoare proiecte solistice.

Presa muzicală dădea că aproape sigure aceste perspective, mai ales după ce a fost scoasă din arhivă şi acea declaraţie a lui Emerson privind durata de trei ani a unei formaţii. Mai multe indicii duceau la concluzia că grupul a ajuns la un firesc sfârşit. Însă n-a fost să fie. Mulţi critici şi admiratori adevăraţi ai grupului regreta şi astăzi că n-a fost aşa, că nu s-au desfiinţat după albumul Trilogy. ELP nu au mai fost atât de singuri ca-n primii 2 ani de activitate.

S-au maturizat şi s-au dezvoltat, însă, alături de ei s-au ridicat şi alţii. La doar două luni după Trilogy au apărut Close To The Edge al grupului Yes, Genesis au lansat Foxtrot, a apărut şi Focus III. Yes, care încă din 1971 au atras atenţia asupra talentului lor, au început să strălucească, despre Genesis se vorbea cu superlative, iar sintetizatorul, pe care se baza sunetul deosebit al grupului ELP, a fost descoperit şi de alţi muzicieni.

Concurenţa a devenit extrem de aspră, iar cei trei, parcă, adormiseră pe lauri. Tocmai în cel mai nepotrivit moment a apărut mulţumirea de sine. De această situaţie au profitat, întâi Yes, apoi Genesis şi iată ca „dinozaurii” au fost detronaţi. Popularitatea lor n-a avut, însă, de suferit când e vorba de activitatea concertistică; biletele pentru spectacolele lor se vindeau cu mult înainte de data concertului. Încă nu aveau concurenta prea serioasă în privinţa show-urilor.

Anul 1973 i-a găsit lucrând la următorul proiect discografic, dar grupul a întreprins şi un turneu mondial ce a cuprins Japonia, SUA şi Europa. Peste tot au fost primiţi triumfal. La Milano au fost, de exemplu, programate două concerte, dar în prima zi a plouat, iar a doua seară l-a surprins pe Lake cu un guturai ce nu i-a permis să cânte. Fanii grupului au luat cu asalt hotelul Hilton, unde au fost cazaţi muzicienii, şi o asemenea isterie de masă n-a mai fost văzută la Milano de pe vremea grupului The Beatles.

Dacă publicul nu i-a părăsit, a făcut-o în schimb, critică. Revistele muzicale se întreceau în cronici negative la adresa grupului. Criticile pentru cel de-al cincilea album au fost dezarmante. Discul a fost pregătit pe parcursul anului 1973, lansarea lui fiind de mai multe ori amânată din raţiuni comerciale. Brain Salad Surgery a apărut în rafturile magazinelor abia la sfârşitul anului.

Nu a atins nivelul celorlalte trei discuri de studio ale grupului ceea ce nu însemna că a fost lucrat în mod superficial. Din punct de vedere tehnic, totul a fost perfect, fiind tratate cu seriozitate maximă toată detaliile. De altfel, grupul avea deja o experienţă bogată în producing aşa că nu a putut realiza nicidecum, aşa, deodată, un disc slab. Ce a deranjat cel mai mult a fost lipsa însufleţirii artistice. Principalul vinovat: Greg Lake.

El parcă nu ar fi fost deloc interesat de acest album. În ’73 el a fost preocupat de descoperirea italiană, grupul de rock progresiv Premianta Foneria Marconi, care a semnat un contract cu Manticore şi căruia se străduia să-i asigure reuşită. Se pare că-l interesa mai mult asta decât ceea ce pregăteau Emerson şi Palmer. Pentru noul album el a compus balada Still You Turn Me On, al cărei text explica, într-o oarecare măsură, starea lui Greg.

A mai participat la realizarea piesei Benny The Bouncer, un divertisment sonor în stilul unor bucăţi mai puţin serioase precum Sheriff sau Are You Ready, Eddie? L-a mai ajutat puţin pe Emerson în scrierea celei de-a treia părţi a suitei Karn Evil 9. Asta a fost tot! A renunţat chiar şi la compunerea versurilor insracinandu-l cu aceasta pe fostul său coleg din King Crimson, Pete Sinfield.

Chiar şi părţile vocale sunt aici sub standardurile impuse pe discurile anterioare. Brain Salad Surgery este compus după formula albumelor cu numărul unu şi trei: o baladă a lui Lake, două prelucrări din muzica serioasă, un cântec vesel, iar restul spaţiului rezervat pentru experimente noi serioase. Acest ultim capitol l-a constituit Karn Evil 9, compusă din trei părţi, care coupau mai mult de două treimi din durata totală a discului.

Emerson Lake and Palmer dinozauri ai rockului | Pentru prima parte, intitulată First Impression, Emerson a compus muzică, iar Lake doar linia vocală, Second Impression este creaţia lui Keith, în care alternează pianul şi un sunet cu totul nou al sintetizatorului, care reproduce un efect de vibrato. Partea mediană a acestei piese sună foarte ciudat în contextul muzicii rock, fiind mai degrabă, un exemplu de muzică contemporană experimentală, Third

Impression este realizată în maniera deja abordată pe Trilogy, fiind cel mai fin fragment al întregului album. După Trilogy, era de aşteptat un astfel de proiect. Ciclul Karn Evil 9 a fost o lucrare amplă şi de calitate, la urma urmei. Totuşi se simţea lipsa unor sclipiri, care să finalizeze opera lor, cum se aşteptau sau, mai precis, sperau că-i urmărea îndeaproape evoluţia grupului.

Emerson nu a reuşit să ducă la bun sfârşit totul. Lipsa sensibilităţii şi a unei înălţări spirituale de care s-a dovedit de mai multe ori capabil Lake, s-a făcut din plin simţită. Dacă Greg ar fi colaborat mai profund la realizarea suitei Karn Evil 9, aceasta ar fi dobândit, desigur, alte dimensiuni estetice.

Emerson Lake and Palmer dinozauri ai rockului | S-a remarcat, în schimb, pe acest disc o mai puternică implicare şi un real progres al bateristului Carl Palmer, ceea ce se poate observa în adaptarea unui fragment din Concertul pentru pian nr. 1 al compozitorului contemporan latino – american Ginastera – Toccata. Însuşi autorul s-a declarat mulţumit de adaptarea realizată de Emerson, Lake And Palmer, cu toace că aceasta s-a îndepărtat mult de lucrarea originală.

În ciuda calităţilor reale, Brain Salad Surgery a primit mai mult cronici negative decât referinţe pozitive. Din păcate, presa nu s-a limitat doar la expunerea părerilor celor, mai mult sau mai puţin, avizaţi, ci a continuat să bombardeze grupul cu tot felul de păreri sarcastice, să interpreteze tendenţios toate declaraţiile lor, ceea ce i-a determinat pe muzicieni întreruperea tuturor relaţiilor cu presa.

Această hotărâre a declanşat un nou val de articole denigratoare în care au fost numiţi infatuaţi, egocentrici, mulţumiţi de sine, profitori pe seama neştiinţei altora. În această atmosferă a apărut albumul lor triplu cu înregistrări din concert, intitulat Welcome Back My Friends To The Show That Never Ends, Ladies And Gentlemen, care este, de fapt, un vers din textul piesei First Impression. Acest album trebuia să încheie o perioadă, să prezinte o sinteză a tot ceea ce s-a întâmplat până atunci.

Emerson Lake and Palmer dinozauri ai rockului | Ceva aseamanator au realizat şi Yes cu un an înainte editând Yessongs. În ambele cazuri s-a contat şi pe un efect comercial. Criticile au fost devastatoare: rutină, perfecţiune tehnică, lipsa emoţiilor, robotizarea interpretărilor etc. Unii s-au hazardat chiar să critice realizările anterioare ale grupului, ceea ce nu era cazul. Muzica grupului ELP este complexă şi ca atare trebuie să fie foarte bine stăpânită de interpreţi.

De altfel, multe grupuri cu o componentă mai numeroasă nu au reuşit să obţină un sound atât de plin şi de variat. Pe de altă parte, orice muzică mai complicată necesită un efort mai mare din partea ascultătorului, ceea ce o face mai puţin directă şi spontană. Dar, oricât de bine stăpânită, muzica nu poate fi lipsită de emoţii. În acest caz concertele de muzică clasică ar fi fost lipsite de sens.

Chiar dacă acest pretenţios set live a dezamăgit într-o oarecare măsură, mulţi s-au împăcat cu gândul că nici nu se poate aştepta mai mult de la un astfel de proiect discografic. Cine este fascinat de showurile lor va aştepta cu nerăbdare următorul concert, iar cine este dispus să analizeze mai profund muzica lor, va aştepta noile înregistrări.

Iată, deci, că interesul pentru noul album de studio a fost, în continuare, ridicat. Mult aşteptatul disc avea să fie dublu. Works – Opere, a aparaut în 1977, în perioada când întreaga scenă a rockului era încă năucită de punk. Pentru fanii grupului, pentru critici, aceasta a fost o nouă dezamăgire. După o perioadă de timp unii cronicari au revenit afirmând că albumul este, totuşi, bun, dar nu corespunde renumelui „celui mai mare trio din lume”.

Emerson Lake and Palmer dinozauri ai rockului | Cele patru fete ale discurilor au fost împărţite între cei trei componenţi, fiecăruia revenindu-i câte una, iar ultima realizând-o împreună. Keith Emerson şi-a prezentat primul sau Concert pentru pian, o lucrare de nivel destul de ridicat, care nu-l va plasa pe autorul ei printre nemuritori, dar sigur va îmbogăţi bilanţul pozitiv al realizărilor sale muzicale.

Carl Palmer a dovedit încă o dată că este un instrumentist de excepţie, dar slab la capitolul compoziţie. Greg Lake şi-a folosit bine şansă, partea lui fiind muzical variată şi echilibrată, la un nivel calitativ destul de înalt. Lake nu este un mare compozitor, dar, conştient şi sigur de asta, ştie foarte bine să-şi valorifice ideile. Un exemplu în acest sens ar fi splendidă balada C’est la vie.

Faţă de disc comună a confirmat că cei trei nu mai sunt o unitate, nu mai sunt un grup, totul sunând mai degrabă ca un cocktail a ceea ce a fost servit pe cele trei părţi anterioare ale setului.

Devastatoare financiar şi moral, s-a dovedit şi decizia lor de a întreprinde un turneu american însoţiţi de o orchestră de 70 de instrumentişti.

În 1978 a apărut Work Volumes II, care a trecut aproape neobeservat. ELP aparţinea deja de domeniul trecutului. „Epuizaţi din punct de vedere creativ”, după cum recunoaşte Lake, care, privit din perspectiva timpului scurs, pare să fie mai degrabă o datorie achitată faţă de casă de discuri Atlantic, care a mai investit în ei, sperând la o revenire.

La sfârşitul turneului în 1978, la 30 decembrie, grupul s-a desfiinţat. Anii ’80 n-au fost prielnici pentru ELP. Emerson a compus câteva teme pentru coloanele sonore ale unor filme uitate, Palmer a avut o scurtă perioadă de strălucire cu supergrupul Asia, Lake a încercat, fără succes, să lanseze un album solo. Au fost şi tentative de a reînvia formulă magică: Emerson, Lake And Powell în 1986, sau Emerson, Lake And Robert Berry în ’88, dar vechea glorie nu se lasa recucerita.

În 1992 a avut loc, în sfârşit, mult aşteptată reuniune, cei trei protagonişti ai acestui interesant story muzical realizând împreună albumul Black Moon. Discul conţine piese mai scurte, sunetul este dominat de tonul inconfundabil al orgii Hammond, iar din repertoriul clasic este preluată o temă a lui Prokofiev pentru baletul Romeo şi Julieta.

Alături de Emerson, Lake şi Palmer a fost, şi de această dată, managerul lor din zilele bune, Stewart Young, care a organizat şi turneul promoţional. Chiar dacă discul a fost primit călduţ de către specialişti, care nu s-au întrecut în a-l critica, dar n-au excelat în laude, succesul a fost nesemnificativ. De exemplu, în revistă britanică Q, renumită prin recenziile publicate, discul a primit calificativul „bun”.

Nu de acelaşi tratament s-a bucurat şi următorul lor album, În The Hot Seat din 1994, care în afară standardelor interpretative ridicate, ceea ce, de altfel era normal din partea unor muzicieni cu o astfel de reputaţie, n-a adus nimic nou. Chiar dimpotrivă: jumătate din materialul prezentat pe acest disc este reciclat.

Avem ocazia să auzim o reinterpretare neînsufleţită a suitei Pictures At An Exhibition şi o reluare neinspirată a unei excepţionale piese a lui Bob Dylan, Man În The Long Black Coat. Aceasta a fost, probabil, ideea lui Lake, dar dacă vă este cunoscută varianta originală, probabil că nu veţi rezista să ascultaţi, în întregime, versiunea ELP.

Unul din momentele mai bune ale acestui disc, o frumoasă melodie de dragoste părintească, Daddy, îi aparţine, de asemenea lui Greg Lake. Sclipirea lui Emerson, dacă nu luăm în considerare câteva scurte solouri ce decorează piesele preponderent vocale, sau reinventează Tablouri dintr-o expoziţie, s-a consumat, departe de intensitatea de altădată, în piesa Hand Of Truth.

Despre Palmer nu se poate spune nimic mai mult decât că este, în continuare, un tehnician excepţional, însă aportul său depinde de gradul de inspiraţie şi însufleţire al celorlalţi, dar parteneri, care compun materialul muzical şi liric. Viitorul acestui, cândva, mare grup, este încă o dată incert şi n-ar fi exclus ca aceasta să fie chiar o ultimă zvâcnire în tentativa redobândirii poziţiilor demult pierdute.

Pe parcursul carierei sale, grupul Emerson, Lake And Palmer a avut perioade de glorie, a fost idolatrizat, membrii săi consideraţi „vrăjitori” ai instrumentelor lor (mai ales Keith şi Carl), apreciaţi că aranjori şi compozitori, showmen fără pereche, vizionari sensibili (Lake), mega vedete, dinozauri ai rockului.

Au avut parte de o serie de cronici negative, au avut căderi, momente de proastă inspiraţie, căutări, reveniri la trecut etc. Nu trebuie însă uitat că acesta a fost grupul care a realizat astfel de capodopere cum ar fi Take A Pebble, Tarkus, Trilogy. Cel puţin timp de doi ani, Emerson, Lake And Palmer au fost liderii necontestaţi ai avangardei rock europene.

Keith Emerson este cel care a pus bazele grupului în 1969. Cântă la toate instrumentele cu claviaturi specifice rockului (mai puţin la melotron), este principalul instrumentist al trioului, compozitor şi aranjor, lider şi atracţie majoră a spectacolelor scenice. S-a născut la 2 noiembrie 1944 în localitatea Todmorden, Anglia, unde s-au refugiat părinţii lui de bombardamentele germane.

Emerson Lake and Palmer dinozauri ai rockului | Provine dintr-o familie foarte muzicală; ambii părinţi au cântat, iar bunica a fost profesoară de pian. La 7 ani începe studiul pianului, iar la 10 ani participa la un concurs local de intrepretare unde cucereşte locul trei. Educaţia sa în domeniul clasic durează până la primele contacte cu jazzul, cu toate că a mai luat nişte „ore zburătoare” şi în timpul celei mai mari popularităţi.

Nu a frecventat niciodată o şcoală de muzică, iar zvonurile că ar fi absolvit conservatorul sunt false. Odată i-a şi scăpat o remarcă interesantă: „Conservatorul nu e pentru creatori”. La început a cântat jazz din pur hobby. Popul şi rockul nu l-au interesat. După absolvirea liceului, lucrează ca funcţionar la o bancă, seara cântând prin cluburi.

Devenind şomer, se alătura primului său grup profesionist, T. Bones, unde-l întâlneşte pe bassistul Lee Jackson cu care pleacă în grupul de acompaniament al solistei de culoare Pat Arnold. În noul grup dau de chitaristul David O”List, apoi împreună cu bateristul Brian Davidson, formează Nice, cu care atrag atenţia datorită reuşitelor prelucari ale unor teme extrase din tezaurul muzicii clasice, fiind şi primii reprezentanţi de seamă ai fuziunii dintre sonorităţile rock şi cele clasice.

Emerson Lake and Palmer dinozauri ai rockului | Gregory „Greg” Lake, cânta, interpretează la bass, chitara acustică şi electrică solo, este compozitor şi textier, lider spiritual, producător. Născut la 10 noiembrie 1947 la Bournemouth, Anglia, primul contact direct cu muzica l-a avut printr-o chitară dăruită de mama lui (pianista). Primul său idol a fost Hank B.

Marvin. Primul sau grup mai cunoscut a fost The Gods, unde a trecut de la chitara la bass. Renumele şi l-a câştigat apoi în formula de bază a grupului King Crimson, iar maturitatea şi apogeul artistic în ELP.

Carl Palmer a fost unul din cei mai apreciaţi baterişti din rock. S-a născut la 20 martie 1950. Tatăl lui a fost un mare iubitor de jazz şi ştia să bată la tobe, aşa că i-a cumpărat fiului un mini set de tobe din plastic cu cinel. Toţi au fost surprinşi când micuţul Carl a pus un disc şi a acompaniat primul cântec fără să piardă nici o clipă ritmul.

În curând a primit o baterie completă şi un profesor. Deja ca adolescent a dat dovadă de o tehnică excepţională. Primul angajament serios a fost cu grupul The Crazy World Of Arthur Brown din care a trecut la Atomic Rooster. Paralel cu activitatea din grupul ELP a studiat percuţia la Gidhall School Of Music din Londra.

Discografie Emerson, Lake & Palmer

* Emerson, Lake and Palmer (1970)
* Tarkus (1971)
* Pictures at an Exhibition (live) (1971)
* Trilogy (1972)
* Brain Salad Surgery (1973)
* Welcome Back My Friends to the Show That Never Ends (1974) (live)
* Works, Vol. 1 (1977)
* Works, Vol. 2 (1977)

* Love Beach (1978)
* In Concert (live) (1979)
* Black Moon (1992)
* Live at the Royal Albert Hall (live) (1993)
* Works Live (1993)
* In the Hot Seat (1994)
* I Believe In Father Christmas (1995)
* Live at the Isle of Wight Festival 1970 (live) (1997)
* Live in Poland (live) (1997)
* Reworks: Brain Salad Perjury (2003)

Sursa: Rockul.info