Jethro Tull – formata in anul 1967 in orasul Blackpool, Anglia. Jethro Tull a fost un fenomen unic in istoria muzicii.

Amestecul lor de hard rock, folk, blues, versuri profunde, şi un stil ce sfida o analiză uşoară a muzicii, nu i-a oprit să primească 11 Gold şi 4 Platinum. Deşi criticii i-au luat foarte puţin în serios, nici un magazin de muzica nu dorea să fie fără multiple copii după cele mai populare albume ale lor sau diferitele compilaţii Best Of, şi puţini care le-ar fi ignorat complet noile apariţii.

Dintre formaţiile contemporane cu ei, numai Yes au succese comparabile cu Jethro Tull, dar cei de la Yes au avut multe schimbări în componenţa formaţiei şi în stilul muzicii, în timp ce Jethro Tull au fost remarcabil de stabili până în anii „90. Conduşi de un om – nebun – flautist – chitarist – cântăreţ – compozitor pe nume Ian Anderson, Jethro Tull şi-au croit singuri un drum în muzică.

Jethro Tull îşi are rădăcinile în blues-ul britanic al anilor „60. Ian Anderson s-a mutat în Blackpool la vârsta de 12 ani. Prima sa formaţie a fost The Blades, cu Michael Stephens la chitară, Jeffrey Hammond-Hammond la chitara-bass şi John Evans la tobe, cântând un amestec de jazz, blues prin cluburile din nordul ţării.

În 1965, şi-au schimbat numele în John Evan Bând şi mai târziu John Evan Smash. Spre sfârşitul lui 1967, Glenn Cornick l-a înlocuit pe Hammond-Hammond. Trupa s-a mutat în Luton pt. a fi mai aproape de Londra, centrul blues boom-ului britanic, şi trupa s-a destrămat în momentul în care Anderson şi Cornick l-au întâlnit pe chitaristul/cântăreţul Mick Abrahams şi bateristul Clive Bunker, care au cântat împreună înainte în formaţia Toggery Five şi acum erau membrii unei trupe locale numite McGregor”s Engine.

În decembrie 1967, cei patru s-au decis să formeze o nouă trupă. Au început prin a cânta de 2 ori pe săptămână, au încercat diverse nume (Navy Blue, Bag Of Blues). Numele pe care l-au folosit, Jethro Tull, împrumutat de la un fermier/inventator din sec 18, s-a dovedit popular şi memorabil, şi aşa a rămas.

În Ianuarie 1968, au scos un single numit Sunshine Day, lansat de MGM Records (sub numele scris gresti Jethro Toe) în luna următoare. Single-ul nu a ajuns nicăieri, dar trupa a reuşit să-şi asigure un loc la Marquee Club în Londra, unde au devenit foarte populari. La început, au avut probleme cu imaginea şi configuraţia formaţiei.

În primăvara lui 1968, managerii Terry Ellis şi Chris Wright (care mai târziu au fondat Chrysalis Records) au venit cu ideea că Anderson să renunţe la flaut, şi că Mick Abrahams să fie centrul scenei. În acele timpuri, mulţi entuziaşti nu acceptau instrumente de suflat deloc, mai ales flautul, şi pentru un grup care căutau succes şi recunoaştere, Jethro Tull era un pic prea ciudat.

Abrahams era un entuziast înrăit al blues-ul, idolul său fiind Alexi Korner, şi cauta un stil mai tradiţional, ceea ce îl punea pe el şi chitara sa în frunte. Deşi calităţile lui Abrahams erau de necontestat, publicul britanic nu-i putea ridica la mai mult de rangul de formaţie de club.

Purtarea lui Anderson pe scenă, sărind într-un palton zdrenţuit şi stând într-un picior în timp ce cânta la flaut, şi amestecul lui de folk, blues şi jazz, a oferit formaţiei ocazia de a acapara un public mai mare şi atenţia presei.

Au cântat în deschidere la Pink Floyd, în primul festival de rock în Hyde Park din Londra, şi în August au fost hit-ul festivalului de jazz şi blues din Sansbury-on-Thames. Până la sfârşitul verii au prins un contract cu Island Records. Albumul rezultant, This Was, a fost lansat în Noiembrie 1968.

În acest timp, Anderson devenise membrul dominant al trupei în concerte, şi până la sfârşitul lui august, Abrahams a părăsit formaţia. Jethro Tull a recrutat şi rejectat doi chitarişti, viitorul chitarist Black Sabbath Tony Iommi (care a cântat pentru Jethro Tull doar o săptămână, destul cât să apară la Rolling Stones Circus extravaganza), şi Davy O”List, fostul chitarist de la formaţia Nice.

În final, Martin Barre, un fost student la arhitectură a fost alegerea pentru o înlocuire permanentă. În Mai 1969, prima înregistrare a lui Barre cu trupă, albumul Living În The Past, a ajuns pe locul trei în topul Britanic şi formaţia a ajuns în primele locuri în topul de muzică Pop datorită cântecului Living În The Past. Formaţia a cântat la câteva festivale în acea vară.

Următorul album, Stand Up, 1969, cu toate piesele (în afară de Bouree care e scrisă de Bach) scrise de Ian Anderson au atins locul întâi în topuri în luna următoare. Stând Up a conţinut prima piesă orchestrată de Jethro Tull, Reasons For Waiting, care includea viori coordonate de David Palmer, un absolvent al Academiei Regale de Muzică care a mai contribuit la o piesă de pe This Was.

Influenţa lui Palmer va creşte din ce în ce mai mult până când se altatura oficial formaţiei în 1977. Între timp, piesa Sweet Dream, lansată în Noiembrie, a ajuns pe locul şapte în Anglia, fiind prima lansare a trupei la casa de discuri Chrysalis. Următorul single, The Witch”s Promise, a ajuns pe locul 4 în Anglia în Ianuarie 1970.

Următorul album al trupei, Benefit -1970, a marcat ultima lor privire înapoi către blues, şi în acelaşi timp prezenţa lui John Evan, care a renunţat la tobe pentru pian şi orgă. Benefit a atins locul 3 în Anglia, dar, mult mai important, a urcat pe locul 11 în topul american, şi cântecele sale, incluzând Nothing Îs Easy şi Sossity, You”re a Woman Now, au jucat un rol cheie în repertoriul de scenă al formaţiei.

La începutul lui iulie 1970, trupa a împărţit un spectacol cu Jimi Hendrix, B.B. King şi Johnny Winter la Festivalul Pop de la Atlanta, în faţa a 200.000 oameni. În Decembrie, urmând un alt turneu american, Cornick s-a decis să părăsească trupă, şi a fost înlocuit la chitara-bass de prietenul lui Anderson din copilărie Jeffrey Hammond-Hammond.

La începutul anului 1971, au început munca la ce avea să fie pentru mulţi fani, cel mai bun album al trupei, albumul Aqualung. În acest album versurile lui Anderson au căpătat profunzimea pe care o caută, versuri legate de relaţia dintre om şi Dumnezeu, şi felul în care religia afecta această relaţie.

Influenţele din blues aproape că au dispărut, lăsând loc hard rock-ului şi pasajelor folk. Aqualung a ajuns pe locul 7 în topurile americane, şi pe 4 în Anglia, iar turneul american a avut un succes imens. Bunker a părăsit trupa ca să se însoare, şi a fost înlocuit cu Barriemore Barlow.

În toamna lui 1971, au început să lucreze la albumul Thick Aş A Brick. Mult mai ambiţios din punct de vedere structural decât Aqualung, acest album a fost în principiu o lungă melodie adâncită în metafore, comentarii sociale, şi imaginea lui Anderson de intelept-nebun.

Lansat în Anglia în aprilie 1972, Thick Aş A Brick a ajuns pe locul 5, dar când a fost lansat în SUA o lună mai târziu, a ajuns pe primul loc, fiind primul album care a avut mai mult succes în SUA decât în Anglia. În iunie 1972, ca răspuns la cererea crescândă pentru noi piese ale trupei, Chrysalis Records a lansat Living În The Past, o colecţie variată de piese: single-uri, EP-uri britanice, albumele de început, şi un show la Carnagie Hall.

Ajunşi aici, se pare că formaţia nu putea să greşească, şi pentru fani aşa era. Pentru critici, însă, totul s-a terminat în iulie 1973 odată cu lansarea albumului A Passion Play. Albumul era tot o melodie extinsă, de data asta axată pe fantastic şi metafore religioase mult mai profunde decât Aqualung.

De această dată, criticii au devenit ostili faţă de Anderson şi restul trupei, atacând albumul pentru versurile obscure şi lungimea exagerată. Totuşi, albumul a ajuns pe primul loc în America şi pe locul 13 în Anglia.

Au pornit în turneu în America (concertul dura 2 ore şi jumate, cuprinzând albumul A Passion Play, Thick Aş A Brick, şi cele mai de succes piese de pe Aqualung), dar Anderson nu a fost pregătit pentru atacul criticilor la adresa turneului, şi în mijlocul turneului a ameninţat că va anula totul şi se va întoarce în Anglia.

Dar până la urma situaţia s-a calmat când s-a observat că publicul e în extaz şi toate biletele la concertele programate erau vândute. În 1974 apare albumul War Child, conceput ca o parte din proiectul unui film care nu a fost material vreodată. Acesta a fost ultimul album Jethro Tull care a primit Platinum Disc, ajungând pe locul 2 în topurile americane, şi pe 14 în Anglia, iar piesa Bungle În The Jungle ajungând pe locul 11 în America.

În acest timp Anderson s-a implicat în producţia unui album al formaţiei Steeleye Spân, un grup folk-rock, care avea de asemenea contract cu Chrysalis Records, şi care a cântat în deschidere pentru Tull în unul din concertele din America.

Muzica lor a început să influenţeze încet versurile lui Anderson în următorii ani. Albumul Minstrel În The Gallery, a apărut zece luni mai târziu, în septembrie 1975, ajungând pe locul 7 în SUA. Succesul albumului a fost unul limitat. În ian-76 Hammond a părăsit trupa pentru a începe o carieră în artă.

Înlocuitorul sau, John Glascock, s-a alăturat în timp pentru înregistrările albumului Too Old To Rock”n’roll, To Young To Die, un album ce conţinea în mare parte piese dintr-o spectacol conceput, dar care nu a fost pus în scenă, de Anderson şi Palmer, şi a fost lansat în mai 1976.

Spre sfârşitul lui 1976, un EP numit Ring Ouţ Solstice Bells a ajuns pe locul 28. Acest cântec a făcut parte mai târziu din albumul Songs From The Wood. Acesta a fost cel mai de succes şi unificat, din punct de vedere artistic, al trupei de ceva timp. Acesta a fost albumul folk al trupei, reflectând pasiunea lui Anderson pentru cântecele folk englezeşti.

După lansare trupa a plecat în turneu prin Anglia, primul turneu britanic al trupei după aproape 3 ani. În mai 1977, David Palmer s-a alăturat oficial ca membru al trupei, cântând la clape. Rezistând până la sfârşitul anilor 70, Jethro Tull s-au trezit într-un nou mediu muzical, cu jurnaliştii şi fanii fiind fixaţi pe fenomenul punk.

În octombrie 1977, Repeat (The Best Of Jethro Tull, vol. 2), intenţionat să umple golul de 11 luni dintre albume, a fost lansat în SUA şi Anglia. Din păcate, conţinând doar o piesă nouă şi nu a ajuns în topurile britanice, iar în SUA, doar a intrat în Top 100. Lansat în aprilie 1978, Heavy Horses, a fost cel mai personal album al lui Anderson, titlul exprimând regretul lui Anderson faţă de dispariţia rasei Shire de cai din Anglia, datorată modernizării.

În toamna lui 1978, primul dublu EP Live-Bursting Ouţ, a fost lansat cu un succes moderat, urmat de un turneu în SUA, şi o transmisie televizată de la Madison Square Garden.

1979 a fost un an tragic pentru trupă. John Glascock a murit în urma unor complicaţii în timpul unei operaţii pe 17 Noiembrie, la 5 săptămâni după lansarea albumului Stormwatch. Locul lui Glascock a fost luat de Dave Pegg, basistul de la Fairport Convention. Turneul Stormwatch în noua formula a fost un succes, deşi albumul Stormwatch nu a ajuns în Top 20 în SUA.

Schimbarea membrilor formaţiei, cauzată de moartea lui Glascock, l-a determinat pe Anderson să scoată un album solo în vara lui 1980, acompaniat de Barre, Pegg şi Mark Craney la tobe, cu Eddie Johnson la vioară (ex-King Crimson). Albumul, intitulat A, a fost lansat până la urmă ca un album Jethro Tull în septembrie 1980, dar nici măcar numele formaţiei nu a contribuit la succesul albumului.

Barlow, Evan şi Palmer, în schimb, n-au mai făcut parte din formaţie odată cu înregistrarea albumului A, şi nouă formula a Jethro Tull a plecat în turneu pentru susţinerea albumului. Jobson a plecat odată cu terminarea turneului, şi iarăşi cu o altă formula, cu Barre, Pegg, Gerry Conway (tobe) şi Peter-John Vettesse (clape), albumul Broadsword And The Beast a fost înregistrat în 1982.

În 1983, Anderson s-a dedicat primului său album solo oficial, Walk Into Light. După evoluţia ştearsă, Anderson a reînviat Jethro Tull pentru albumul Under Wraps, înregistrat în 1984. Nici un alt album nu a fost lansat până în 1987, datorită infecţiei la gât a lui Anderson, când a fost lansat Crest Of A Knave, care a ajuns pe locul 19 în Anglia şi pe 32 în SUA.

În 1988 trupa a plecat în turneu în SUA pentru aniversarea a 20 de ani de la înfiinţare. În februarie 1989 trupa a primit premiul Grammy pentru cel mai bun album folk/rock, Crest Of A Knave, ceea ce a adus la atacuri serioase din partea criticilor.

Albumul Rock Island, lansat în septembrie al aceluiaşi an, a ajuns pe locul 18 în Anglia, şi pe locul 56 în SUA. În 1990, albumul Catfish Rising a ajuns numai pe locul 27 în Anglia, şi 88 în SUA. Albumul A Little Light Music, o compilaţie unplugged, înregistrată în turneul din 1992, a ajuns numai pe locul 34 în Anglia, şi 150 în SUA.

În ciuda acestor numere, au continuat să cânte în concerte, având destul succes. În aprilie 1993, Chrysalis a lansat un Box Set de 4 cd-uri pentru a 25-a aniversare a formaţiei. Între timp, Anderson a continuat să scrie şi să înregistreze muzica separat de trupă, cel mai notabil fiind Divinities: Twelve Dances With God, un album solo cu o orientare clasică, apoi a urmat albumul Jethro Tull.com în 1999

DISCOGRAFIE JETHRO TULL

This Was (1968)
Stand Up (1969)
Benefit (1970)
Aqualung (1971)
Thick as a Brick (1972)
Living in the Past (1972)
A Passion Play (1973)

War Child (1974)
Minstrel in the Gallery (1975)
M.U. – The Best of Jethro Tull (1976) (collection)
Too Old to Rock And Roll, Too Young to Die (1976)
Songs from the Wood (1977)
Repeat – The Best of Jethro Tull – Vol II (1977) (collection)
Heavy Horses (1978)

Live – Bursting Out (1978) (live)
Stormwatch (1979)
A (1980)
Broadsword and the Beast (1982)
Under Wraps (1984)
Live at Hammersmith ’84 (1990) (live)
Original Masters (1985) (collection)
A Classic Case (1985) (orchestral cover album)
Crest of a Knave (1987)

20 Years of Jethro Tull (1988)
Rock Island (1989)
Catfish Rising (1991)
A Little Light Music (1992) (live)
25th Anniversary boxed set (1993) (collection)
The Best of Jethro Tull: The Anniversary Collection (1993) (collection)

Nightcap (1993)
Roots to Branches (1995)
J-Tull Dot Com (1999)
Living with the Past (2002) (live)
The Jethro Tull Christmas Album (2003)

Articol preluat de RadioDecibel Tecuci de pe: Rockul.info